Pictura lui Sevastre este o pictură bună, nobilă, o pictură care îl însumează cu toate eforturile sale spirituale, de inteligență, de talent.

ȘTEFAN SEVASTRE (1926 – 2017) | Expoziție de pictură

Galeria Romană din București, continuând seria expozițiilor prin care își propune recuperarea marilor artiști ce au contribuit la definirea modernității picturii românești, a deschis pe 1 noiembrie a.c, expoziția profesorului și pictorului Ștefan Sevastre (2.11.1926 – 23.12.2017).

În studenție (1945-1951), la Institutul de arte plastice N. Grigorescu, Ștefan Sevastre a studiat desenul cu Nicolae Dărăscu (1883-1959) și pictura cu Jean Alexandru Steriadi (1880-1956). Între 1962 – 1988, a predat pictura la Liceul Nicolae Tonitza, Bucuresti.

”Dedic această expoziție lui Paul Gherasim deoarece am avut la un moment dat o discuție cu dânsul despre Ștefan Sevastre. Era un om pe care dl. Paul Gherasim îl prețuia foarte mult, erau prieteni. De-a lungul existenței Galeriei Romană, trebuie să vă mărturisesc, am gândit mai multe expoziții în urma discuțiilor pe care le-am avut cu dl Paul. Ștefan Sevastre cred că a fost cel mai important profesor de la liceul Tonitza și profesor multor artiști care astăzi se află cu foarte multă prețuire și merit în galeria pictorilor determinanți ai artei românești contemporane.” (…). Emil Ene, coproprietar Galeria Romană.

”Expoziția aceasta are loc în preziua în care l-am sărbători pe Ștefan Sevastre pentru 98 de ani. Așadar, în pregătirea centenarului, iată o expoziție în care Mihai Sârbulescu a ales din moștenirea Sevastre, pe care o administrează așa de competent fiul său, lucruri semnificative, vârfuri, care să marcheze atât perioada de început, anii ’60, lucrările din prima sală, chiar începutul unei lucrări neterminate sau o lucrare lăsată într-o etapă din prima fază și summum-uri stilistice care ajung aproape la, cum spunea un alt pictor, coleg pictor de-al nostru, la siglă. Într-adevăr, uneori, imaginea lui Sevastre este atât de percutantă încât are acuratețea unei sigle.

Vorbim aici despre un mare profesor, despre un om care nu a format doar generații de alți pictori, dar a reformulat modul de a-i învăța pe pictori, adică programa a reformulat-o în paralel cu colegii lui de la Timișoara, dar pe un drum separat, pe un drum deosebit. Este foarte interesant că demersul lui Ștefan Sevastre atât plastic, cât și didactic, este paralel, merge în același sens, pe aceeași ideologie și totuși aproape complet diferit de demersul colegilor lui de generație de la Timișoara. Și de aceea și pictura lui, pe care o admirăm aici, pe care o contemplăm de fapt, care ne prilejuiește aceste adânciri în contemplație și gândire și analiză, este complet diferită de momentul neoconstructivismului timișorean, pornind în fond de la aceleași rădăcini – avangarda din momentul 1915-1919/20, adică momentul inițial după futurism, momentul în care Mondrian începe să emită manifestul neoplasticist, – deci suntem  la orizontul anilor 1920, care este un moment de absolută abstractizare a gândirii asupra artei, a reacției în fața realității, a expresiei în același timp. Această orientare a lui Ștefan Sevastre către momentul de naștere al constructivismului și către maeștrii neoplasticismului, către Mondrian, explică halul acesta senin de culmi pe care îl are în pictura lui. Este de o seninătate, de o liniște, de un echilibru al pastei, al culorii, al pastei care este tot timpul, aș spune negată. Pasta, materia trebuie să dispară și când dispare materia apare lumina și geometria. De aici geometrismul, această negare, negare a materiei care însă nu desființează pictura. Pictura nu suferă.

Există această negare a materiei și la Paul Gherasim. Și acolo, din punct de vedere al conservării stratului pictural, acesta cam suferă uneori. Există o luptă cu materia la Mihai Horea, o luptă mare cu culoarea. Ea trebuie tot timpul uscată, scos uleiul din ea, stoarsă: ”stoarcerea roșului”, cum spunea așa de plastic Sorin Dumitrescu. Și asta iarăși se vede în pictura lui, cum suferă, cum trăiește, cum supraviețuiește pictura lui. Aici avem o lecție absolută și de măiestrie tehnică, la Sevastre. Pictura lui stă foarte bine, dincolo de accidentele conservării, ale depozitării ei în timp undeva. Așadar, o lecție de măiestrie! Suntem foarte îndatorați în primul rând d-lui Doru Sevastre că ne-a oferit această bucurie, această fructuoasă contemplare.

Sevastre a fost mult mai mult decât profesor și pictor, a fost un animator al vieții artistice cu totul special, a fost și curatorul câtorva expoziții: prima în 1982 – ”Geometrie și sensibilitate”, apoi în 1985 – ”Artă și știință”, la Institutul de arhitectură, în 1993 – ”Însemne ale pictorului în geometrie și materie”, la Muzeul Colecțiilor și de fiecare dată era, așa cum erau și expozițiile lui Paul Gherasim, niște eseuri foarte interesante asupra spiritualității pictorilor pe care îi invita și pe care îi aducea la un numitor comun al geometriei. Geometria este regina compoziției, cea care compune o imagine și Sevastre știa să reveleze acest adevăr practic bine cunoscut tuturor pictorilor.

Urmează ultima expoziție de care știu: ”Arta concretă”, în 1997 sau 1998, de la Muzeul Național de Artă (a fost un simpozion în ’97 în Germania și itinerat în 11 state europene) și are și un foarte  interesant catalog în care Sevastre își expune concepția lui despre pictură și despre abstract: există culori (există roșu, există galben, există albastru). Sevastre este în fond acel ferment care a însemnat la un moment dat marea noastră intrare în ”lumea picturii pictură”, cum ar fi spus Paul Gherasim. În lumea lui Rothko, în lumea lui Albert, în lumea picturii care se adresează doar culorii și bucuriei de a gusta culoarea. Vă spun foarte sincer: este îngrozitor să nu fii pictor și să vorbești despre pictură, mai ales când ești în prezența atâtor pictori. Extraordinar este colegul nostru, aici de față, Emil Ene, care știe să compună o expoziție și să adauge acele detalii care constituie marele dialog. A pus în ocniță un foarte prețios vas de ceramică. Da, aici avem ”Metafora de la Prilep”, o compoziție în ocruri siene, acolo avem un pământ, o ceramică cu ocruri, cu brunuri (…)

Expoziția aceasta întregește acel nucleu fondator al artei contemporane și al modernității românești pe care îl promovează Galeria Romană (…) ” Doina Mândru, istoric și critic de artă.

Sevastre. Această personalitate, care s-a zguduit în el însuși, i-a zguduit și pe cei de lângă el

”Suntem cu emoție toți! Cu mulțumiri, în primul rând acestei idei inspirate atât de fericit. Cred că stă pe dorința firească a lui Doru Sevastre. Ceea ce a ajuns însă la dumneavoastră se cheamă emoția de  astăzi.  Cum ați organizat, cum ați reușit, cât de frumos ați vorbit, doamnă. Sunteți preocupată și am văzut la Palatul Mogoșoaia când ați făcut acea expoziție în care era Teodor Dan cu lucruri care nu au fost văzute nicăieri. Nu știu cum ați făcut atunci să le aduceți și poate să le readuceți.. Dl Sârbulescu, este extraordinară această perspectivă de a readuce grupul acela în care seniorul de care vă vorbesc, Teodor Dan, a fost o personalitate dintre cele mai luminate ale anilor ’80, în care nu aveai voie să vorbești, nu aveai voie sa creezi, nu aveai voie să faci ceva. S-a trăit greu! Au fost ani dramatici, anii ’80. Când am văzut grupajul de la Mogoșoaia nu mi-a venit să cred, voiam să vă țin în brațe tot timpul… cum a putut să facă lucrul ăsta?… De  fapt, „criminalul” era lângă mine ( Mihai Sârbulescu n.r.).  Extrem de bine și ca perspectivă vie, dacă se poate spune, vă stau alături oricând.

Am scris despre Teodor Dan, i-am transmis Ilenei… încă mai există posibilități să îl regăsim în gândurile noastre cele mai profunde și dacă există o colaborare a acestui grup, mie mi se pare atât de fundamental pentru evoluția artelor în România. După anii ’60, ani fericiți, acel deceniu 60 … cu expoziții în care, deși erau anuale, artiștii au știut atât de bine sa păcălească oficialitățile, uneori cu titluri… a însemnat magia. Generațiile acelea făceau legătura cu epoca noastră pentru că maeștrii nu mai erau. Deci ce vedeam noi la Dalles în fiecare an, în așteptare cu sufletul la gură, dacă mai existau posibile repetările, de fiecare dată, vreau să spun că existau asemenea selecții încât nu știai tu însuți, ca posesor de două-trei lucrări, dacă vei avea șansa de a fi pe pereții Dalles-ului cu o lucrare. Și totuși se întâmpla în fiecare an acest miracol al generației de care se vorbește acum. Ei erau primii care veneau de la maeștrii. Generația maeștrilor care au făcut arta românească să stea în arta europeană cu fruntea sus plecase în anii ’70 cu totul. Deci era preluată ștafeta de această generație. Generația lui Pacea, Alin Gheorghiu, asta se cheamă, să zic, vârf care imediat a fost urmată de aceea, să zicem  tânără,  care prelua prima generație de la maeștrii.  Sevastre a fost în acea generație de preluare de la maeștrii lui: Steriadi, Dărăscu (nu știu dacă vă dați seama ce nume am spus eu acum); generația marilor plasticieni de talie europeană, cu fruntea sus. Oricând maeștrii aceștia, dacă ajung să fie etalați în sălile de la Grand Palais, Petit Palais, oriunde la Paris, unde se fac marile expoziții, la cele mai înalte exigențe, putem fi mândri și fericiți că în sfârșit am ajuns acolo, să fie cunoscută România cu ce geniu de șanse, de talente, ce geniu de miracol, (…) de personalități extraordinare  în pictura românească dintre războaie. Interbelicul pentru noi a însemnat o explozie de o frumusețe inegalabilă în alte țări europene, în afară de Franța, cu Parisul. (…)

Nouă ne rămâne acum să readucem, să reconstruim, să restituim valorilor înalte locul pe care îl au și loc care ne aduce în cultura europeană, în aflarea lumii despre noi, cu tot curajul, cu toată lupta.  Cine poate să facă, să intervină, să preseze, să exagereze… oricât s-ar exagera, nu e nicio rușine.

Mă întorc la  Sevastre, în această generație cu Horea Mihai și cu Teodor Dan… scuzați-mă, era un copil nevinovat (…) se străduiau să vorbească despre teoria culorii, despre rigoarea bolnavă la care tindea Sevastre, pentru că despre asta este vorba. Toată această muncă splendidă, care este concentrată în ceea ce privim astăzi, stă sub semnul rigorii. Această rigoare pe toate planurile a fost munca, efortul, e puțin spus, nebunia lui Sevastre. Nebunia lui, era nebunul nostru, ne mândream cu el pentru că ceea ce încerca să facă: de a smulge dintr-o inerție a figurativului (…) pentru ca el era un figurativ, dar venise comunismul peste noi, scuzați-mă…dar comunismul nu ne lăsa să vorbim? N-aveam voie să spunem cuvântul Libertate sau ceva care să însemne libertate? Deci cum stăteam noi? Foarte bine, dar într-un grupaj intelectual sensibil, de stimă, de considerație, știam fiecare cine ce suntem cu noi înșine și cu cei de lângă noi…ce lume înaltă in acei ani. Ce ani? Anii 60, anii 70, anii 80 – de  necrezut, dar ei mureau…. Dan Teodor murea… (…) ce distincție, ce cultură, ce informație extraordinară… stătea de vorbă la modul cel mai simplu, cel mai firesc…unde sunt oamenii aceia?…

Să sperăm că vor renaște în spirit generațiile din România! (…)

Să revenim la Sevastre. Această personalitate, care s-a zguduit în el însuși i-a zguduit și pe cei de lângă el. Așa a fost. Se supăra. Supăra la rândul lui pe fiecare și pe toată lumea. Era o persoană vie și un spectacol de mișcare, de nemulțumire, de solicitare de a ieși din tine cu inteligența cea mai vie. (…) ăsta era Sevastre. Era cineva.

Doru era copilul lui. Nu știu cum ai trăit, Doru… Știi tu mai bine și mai bine să nu povestești. Știm că era un mare pictor, era un artist mare, toată admirația… dar sigur că era insuportabil pentru familie. Olimpia – ce frumusețe de ființă. (….)

Deci Sevastre era posesor de o familie extraordinar de echilibrantă. Aceasta l-a susținut ca un contrafort toată viața. Artiștii sut greu de suportat. Suntem în prezența lor aici, ei știu mai bine. Dar ei sunt iubiți, sunt stimați, sunt admirați, sunt mândria noastră.

Pictura lui Sevastre este o pictură bună, nobilă, o pictură care îl însumează în toate eforturile sale spirituale, de inteligență, de talent și performanțele sunt cu totul remarcabile. (…) Nu este de estetizat un apartament în care îți petreci cotidianul, este o pictură de meditație, greu de făcut. Ca să ajungi să faci asemenea problemă plastică de griuri (griuri calde și reci), ce-or fi vorbele astea ale mele? Există așa ceva, ori sunt numai griuri? Există milioane de griuri… dar e treaba lor cum fac asta. Nu se termină niciodată  (…)  Acest acord al intensităților, este nebunesc de greu ca să ajungi să faci chestia asta (…). Pictura înseamnă înainte de toate culoare, după cum știți foarte bine, că de-aia ne uităm la pictură și la sculptură nu…păcat.  Așa e omul, e pe bidimensional, și nu e pluri-dimensional, ca pasărea (…)

Ce se întâmplă aici, ca valori de picturalitate, unde este picturalitatea, adică pata aceea, zeama aceea, strălucirea aceea sau matul sau amploarea unui negru, vedeți la Velázquez, la Goya. Negrurile care sunt imposibil sau atât de greu de făcut încât zici că-i imposibil, negru în pictură, vedeți și la Manet (…) negrul atât de somptuos, profund. (….) Dacă vedem numai acest exemplar cu maturile, cu matitatea aceasta nobilă, nu e de frescă, este de pictură adevărată, pictură de șevalet. (aici se descrie lucrarea „Trei poziții valorice II”)

Dar aici: pe urmele lui Mondrian tot timpul, nu numai acum, marea lecție este de la Mondrian. Sigur, a fost un grup. Poate ne batem capul și găsim niște soluții pentru a scoate o monografie a lui Sevastre.  (aici se descrie lucrarea „Secțiunea de aur”). Acești artiști sunt foarte sus, în Europa nu s-a făcut pictura care s-a făcut în România.  Adriana Botez-Crainic, istoric și critic de artă.

”Aș dori să adresez un mesaj tinerilor, pe care i-aș ruga să nu mai privească așa mult în partea cealaltă deoarece este suficient să privească aici, la ei acasă, să descopere artiștii și pictura adevărată (…)” Emil Ene

”Terminându-mi școala de pictură, Liceul Tonitza, cu Ștefan Sevastre, eram deja în facultate, la altă școală de pictură, mă aflam în autobuzul 178, pe Calea Plevnei și din autobuz l-am văzut pe Ștefan Sevastre, fostul meu profesor. Trecea pe stradă, apunea soarele, el s-a oprit pe trotuar și se uita la soare, dar nu pot să vă descriu cum anume: ca un pictor care analizează ceea ce vede.  Cu ochii la soare. Era exact ca un maestru care se uită la alt maestru, făcătorul soarelui. Era cu totul impresionantă acea imagine. Pe scurt, nu se uita numai la Mondrian, mai privea și cerul. Ori este foarte important de spus, a făcut expoziția „Geometrie și sensibilitate”. Geometria exclude materia, spunea el, dar nu exclude sensibilitatea. Era un artist foarte sensibil. Să tremuri de emoție în fața unei verticale este o dovadă de totală sensibilitate. Să analizezi de ce soarele acela arată așa la apusul lui și nu arată mai știu eu cum, cred ca e suficient…” Mihai Sârbulescu

”În istoria noastră recentă, figura lui Ștefan Sevastre rămâne a unui pictor și profesor talentat care și-a prețuit elevii cu exigența pe care o avea și față de sine, care a continuat să studieze odată cu ei, devenind dintr-un melancolic postimpresionist cu aspirația sintezei plastice un abstract autentic de o rară claritate ideatică și stilistică.” Doina Mândru, 2024

Expoziția poate fi vizitată în perioada 1 – 30 noiembrie 2024, la Galeria Romană din București | Bd. Lascăr Catargiu nr.1.

Program de vizitare Luni – Vineri 10.00-18.00, Sâmbătă 10.00 – 15.00.

Lucrările din cadrul expoziției fac parte din colecția familiei Sevastre | Copyright: Miron Doru Sevastre