Svetlana MIHĂILESCU | STĂRI | Povestea lucrărilor din expoziție

Svetlana MIHĂILESCU | STĂRI

Decembrie aduce pe simeze lucrări semnate Svetlana Mihăilescu.

STĂRI este titlul expoziției de pictură și desen a artistei aflată deja la a doua expoziție personală în cadrul Galeriei Romană, și care își propune să redea senzațiile pe care le stârnesc lucrurile de tot felul, însuflețite sau neînsuflețite, așezate apoi pe o bucată de carton, hârtie sau pânză, Svetlana Mihăilescu împărtășind cu noi povestea minunată a câtorva obiecte ce au inspiat-o în lucrările sale.

“Șlefuite de mare”

Am gasit într-o dimineață, pe nisipul malului Mediteranei, o bucată de ceramică și o piatră, una lângă alta, de parca ar fi apărut împreună din mare. Le-am adunat și le-am privit cu atenție. Bucata de ceramică parea să fie un rest de cahlă, sau o bucată de azulejo erodată de mare. Provine cu siguranță dintr-o casă, cine știe de unde și de când, spalată de apa mării și pierzându-și astfel povestea. Mi s-a părut frumoasă și misterioasă, așa că m-am gândit să-i mai dau și o altă existență, pe o bucată de hârtie, în compania pietrei lângă care am găsit-o.

Șlefuite de mare

 ”Pelerini”

La prima vedere este o “natură statică“. O scoică, un ulcior, un măr și un vas mic cu flori. Asocierea lor, pe lângă placerea vizuală pe care mi-au creat-o, este mai mult de atât. Scoica este însemnul pelerinilor care merg către Santiago (Sfânt Iacob) de Compostela (Calea Lactee care lumina noaptea drumul pelerinilor spre mormântul Sfântului Iacob, considerat cândva capătul pământului). Ulciorul este vasul pentru provizia de apă. Mărul este merinda pelerinului, iar florile sunt o podoabă-ofrandă pentru altarul catedralei. Oricum, “Natura Statică”, fără a-i cunoaște povestea, rămâne un lucru în sine, o căutare plastică de texturi și culori.

Pelerini

“Rezidul”

Rezidul din lemn este de fapt o bucată rezultată din sculptarea mecanică a unor sfinți de lemn identici, vopsiți ulterior pentru a fi distribuiți unor biserici catolice spaniole. Îmi stârneste un amestec straniu de sentimente, produs de un obiect semi-industrial, ca parte a ceva ce, în final, devine un obiect de venerație și sfințenie.

Rezidul

“Dulapul Albastru”

L-am găsit în căsuța de chirpici cumpărată împreună cu terenul de casă. Era un dulap albastru, scorojit, dar care părea să fi fost cândva un vajnic păstrător al unor documente sau obiecte secrete, poate importante. Un drug de fier cu anouri pentru lacăt, o broască pentru o cheie pierdută, atestă fostele prerogative ale dulapului. Structura placajului din care este făcut se definește tot mai clar de sub vopseaua scorojită, trădând urmele scoarței unui copac feliat. Este un amestec de amenințare decăzută de acțiunea timpului, și o tandră amintire a unui natural, aflat la originea lui, dezvelit de trecerea aceluiași timp.

Dulapul albastru

“Vasul vânzatorului de apă“

Îndeobște, purron-ul este un vas pentru băutul vinului. Eu l-am văzut prima dată plimbându-mă pe străzile Madridului. Sub soarele dogoritor, fără fir de nor pe cer, fără picătură de ploaie timp de două luni, l-am întâlnit pe vânzătorul ambulant, care în acei ani ai secolului trecut, mi-a vândut un pahar de apă rece, păstrată într-un purron. Pentru mine, purron-ul a rămas drept vasul vânzătorului de apă: este alb, aidoma zidurilor groase și ferestrelor mici sau zidite, ce opresc dogoarea soarelui năucitor de vară. Îmi pare forma perfectă, cu rotunjimi mângâietoare și în același timp cu o suprafață rugoasă. Și, foarte important, găzduiește licoarea rece și binefăcătoare.

Vasul vânzătorului de apă

Trunchiul din “Captivitate”

Trec zilnic pe lângă un copac care mă neliniștește de fiecare dată când îl bag în seamă.
Copacul impunător face parte astăzi dintr-un gard de sârmă în care a crescut, pur și simplu. Romburile de sârmă i s-au încastrat în trunchi și, culmea, și într-o zonă unde gardul nu mai este. Forma gardului se continuă până când se pierde în “pielea copacului”.

Ma atrage să desenez adeseori trunchiuri de copac și am constatat că felul în care cresc și fac ramuri noi se aseamană cu forma romboidală a sârmei gardului. Să fie vorba de o structură care sălășuiește în scoartă și pe care sârma nu a facut decât să o scoată la iveală, sau este o constrângere, o încarcerare?

Trunchiul în captivitate

“Fazanului Irinei”

În anii ’80, Irina, prietena mea, a plecat definitiv și și-a înghesuit viața într-o valiză. Mie mi-a revenit fazanul ei împăiat, la care ținea foarte mult. L-am luat și l-am pus sus, pe bibliotecă. Îmi cădeau des ochii spre el pentru că avea un aer foarte viu, puțin nedumerit, cu capul puțin întors într-o parte, pe bucățica lui de creangă. A venit și timpul zugrăvitului, și fazanul a coborât de unde era cocoțat, cam ciufulit și cu penele uzate de timp. Cu părere de rău, m-am despărțit de el și l-am pus la gunoi, nu înainte de a-l desena așa cum îl aveam în minte, din vremurile lui bune. În foarte scurt timp, a dispărut fără urmă. Și-a găsit, cu siguranță, o altă casă, un alt loc.

Fazanul Irinei

“Mineral”

L-am primit, frumos ambalat, de la prietena mea Gabriela, din Suedia, un exemplar superb, foarte bine conservat, de amonit fosil, din Madagascar. Privit cu atentie, atunci când l-am desenat, mi-am dat seama că pare în același timp un vortex și un ochi, călătorind prin milenii cu toată forța genezei.

Mineral

”Pasărea”

Pe peluza din fata casei, toată vara, a coborât din brazi o pasăre, un porumbel sălbatic gulerat. Ciugulea insecte din iarba și se urca cu zgomot pe fântână să bea apa sau să se răcoreasca. Pe zi ce trecea, cu pas apăsat și greu, se apropia de peretele din trandafiri. Apoi pe alee, tot mai aproape de terasa cu scaune de rachită, din ce în ce mai netemătoare. Într-o zi de sfârșit de septembrie a dispărut. Am aflat: a plecat mai în sud.

Pasărea

Expoziția se poate vizita până pe 5 ianuarie 2024.