Galeria romană . ro
Ultimele de pe blog …
nicolae grigorescu

Nicolae Grigorescu, român cu tot sufletul şi în toată opera

S-ar putea ca, printre români, numele lui Nicolae Grigorescu, marele maestru al picturii noastre, să fie mai cunoscut pentru staţia de metrou omonimă, decât pentru capodoperele semnate astfel.

În schimb, printre mulţi francezi, numele pictorului Grigorescu este la fel de cunoscut ca numele altor impresionisti de prestigiu, cu care se laudă cultura lumii.

Mănăstirea Agapia

Dintr-un anumit punct de vedere, este normal. Tânărul Nicolae Grigorescu a studiat la academia de Belle Arte din Paris, a fost acolo coleg cu marele Auguste Renoir, şi a lucrat intens în şcoala de la Barbizon, leagănul impresionismului mondial.

Din alt punct de vedere, nu este deloc normal. Grigorescu s-a dovedit foarte activ şi în ţara sa, a participat ca „pictor de front” la razboiul independenţei, iar cele mai multe lucrări ale sale n-au fost acaparate de alţii şi răspândite prin lume, ca operele lui Brâncuşi, ci au reuşit să reziste în galeriile româneşti, unde însă vizitatorii sunt mai mult străini decât români.

Cei care au vizitat mănăstirea Agapia, au aflat acolo că picturile acestei bijuterii monahale, cu care se mândreşte turismul românesc, au fost zugrăvite atunci de un tinerel: Nicolae Grigorescu.

Nu era o premieră. Pe la 18 ani, realizase deja icoane pentru mănăstirea Caldăruşani şi pentru biserica din Băicoi.

Parisul

Viitorul pictor s-a născut la 15 mai 1838, în comuna Pitaru din judeţul Dâmbovita, dintr-o familie numeroasă, cu şase copii. Avea şapte ani când i-a murit tatăl, iar familia s-a mutat la Bucureşti în condiţii precare. Era limpede că trebuie să-şi facă singur un rost în viaţă.

Alt rost nici nu exista, decât să înveţe o meserie. N-avea aplicaţie nici pentru surubelniţă, nici pentru ciocan sau coasă, aşa că s-a apropiat de zugravul de icoane ceh Anton Chladek, în atelierul căruia viitorul mare pictor al Romaniei a invăţat să umble cu pensula si cu culorile.

Conştient el însuşi de talentul cu care l-a drăuit natura, a încercat marea cu degetul: s-a incumetat la o pânză în ulei, intitulată „Mihai scăpând stindardul” şi s-a înfăţişat cu ea în 1856 la domnitorul Barbu Ştirbei, cerând finanţare pentru studii.

Pânza şi-a făcut efectul, dar finanţarea n-a apărut decât în 1861, cănd, în baza unei burse acordate de Kogălniceanu, tânărul pictor a luat drumul Parisului.

A fost pasul decisiv. Aici şi-a desăvârşit formaţia plastică, aici a cunoscut pictori ca Rousseau, Courbet sau Corot, aici s-a consacrat definitiv, mai ales după ce a expus şapte pânze la Salonul Oficial din Paris, mai multe decât alţi mari maeştri, deja consacraţi.

Anii de glorie

A impresionat Parisul când, cu ocazia unor expoziţii, împăratul Napoleon al III-lea i-a cumpărat trei pânze, plătite împărăteşte: „vas cu flori”, „cap de fată” şi „ramură de copac”. Niciun pictor francez nu s-a bucurat de o asemenea achiziţie din partea împăratului.

Recunoaşterea sa internaţională este marcată şi de un tablou rămas emblemă pentru opera artistului: „tânăra ţigancă”, expus la salonul oficial din Paris, iar ulterior la mai multe saloane si expoziţii.

Valorificându-şi lucrările bine, se întoarce în ţară, face călătorii de studii la Roma, Napoli, Pompei, Viena, în Grecia şi iarăşi se întoarce în ţară, îngrijorat de perspectiva unui razboi, care va şi izbucni in 1877.

Acceptă bucuros propunerea să însoţească trupele române în războiul Independenţei, iar picturile sale, înfăţişând luptele de la Smârdan, Griviţa şi Plevna au rămas notorii.

Din anul 1890, se retrage în ţară. Poate că a contribut la această hotărâre şi faptul că i-a scăzut vederea, iar tablourile realizate în ultimii ani ai vieţii pierd din culoare, fiind incluse de critici in categoria „perioada albă”.

Un român prin sentiment

Lucrează la Câmpina şi la Posada, până în 1907, cănd se stinge din viaţă. Mormântul celui mai de seamă pictor al României zace astăzi, ca oricare altul, în cimitirul oraşului Câmpina, năpădit de buruieni.

Poate nimic nu-l caracterizează mai bine, decăt cuvintele lui Henri Focillon, fost profesor de arte frumoase la Sorbona:

„Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul şi în toată opera sa. Prietenia cu artiştii francezi nu a reusit să-l smulgă meditaţiei româneşti, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare”.

Şi totusi, multor bucureşteni numele acestui mare artist al ţării nu le spune altceva, decat faptul ca peronul e pe partea stângă.

Sursa: Ziare.com

http://www.ziare.com/cultura/pictori/mandru-ca-sunt-roman-nicolae-grigorescu-roman-cu-tot-sufletul-si-in-toata-opera-sa-1196695